1.2.2.2. Transferul de tehnologii prin investitii directe.

Cercetarile asupra transferului international de tehnologii nu au dezvoltat, înca, un cadru clar, în limitele caruia sa se efectueze o analiza completa [14]. De aceea, concluzii utile se pot structura studiindu-se transferul de tehnologii prin investitii directe, efectuat de catre tarile dezvoltate în regiunile mai putin dezvolvate.
Transferul de tehnologii din Japonia catre Asia de Est a evoluat progresiv, pe masura ce productia firmelor japoneze s-a externalizat si s-a dezvoltat cu succes. Într-un studiu al Institutului National de Politica Stiintei si Tehnologiei al Japoniei [14] s-au analizat efectele investitiilor directe într-un grup de tari format din Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong, Singaapore Tailanda si Malaiezia.
Dezvoltarea afacerilor internationale a transformat transferul de tehnologii într-un proces complex si dificil de abordat. Vechile cercetari asupra transferul  tehnologic international si-au pierdut valabilitatea. De aceea, studiul citat mai sus pune problema elaborarii unor metode de masurare si de analiza potrivite tendintei catre economia fara granite (globalizare) si competitia inovativa. Cunoscuta teorie a ciclului produsului (a lui Raymond Vernon), o teorie a proceselor de transfer al tehnologiilor de productie în diverse zone geografice, sustine ca inventia tehnologica apare în tarile bogate (unde exista nivele mari de salarizare) si ca tehnologia este transferata, în special, în tarile cu nivele reduse de salarizare, în functie de maturitatea tehnologiei.
Expansiunea companiilor multinationale a determinat aparitia unei devieri de la teoria ciclului produsului, care argumenta ca bazele de productie sunt transferate din tarile dezvoltate în tarile semidezvoltate, iar din acestea, în tarile în curs de dezvoltare, în corespondenta cu nivelul tehnologiei. Viteza cu care noile tehnologii se difuzeaza este cu mult mai mare acum, fata de orice alt stadiu anterior. Se constata multiplicarea cazurilor în care deciziile privind zona potrivita pentru productie se bazeaza mai putin pe tehnologie sau pe nivele de salarizare si mai mult pe strategia corporativa a companiilor de productie. Globalizarea economiei este cea care induce strategii corporative la o scara fara precedent pâna în prezent. Globalizarea economiei a capatat noi dimensiuni si relevante, în contextul fuzionarii a tot mai multor firme transnationale. Acest adevarat fenomen economic a cunoscut o crestere de 50 % în 1998, fata de anul 1997, numarul companiilor implicate dublându-se comparativ cu anul 1996 [15]. Fenomenul fusese idendificat mai de mult de catre Martin Carnoy, profesor de economie la Universitatea Standford (SUA), care arata ca “marile companii multinationale continua sa se dezvolte rapid si sa influenteze schimbarile din economia mondiala. De asemenea, ele domina comertul dintre tarile industriale si controleaza miscarile capitalului international “[16].
Tranzitia catre economia fara granite a avansat într-o asemenea masura, încât  companiile au depasit teoria ciclului produsului si au dezvoltat ceea ce se numeste structura simultana de productie mondiala. Acesta este procesul care necesita formarea unei teorii privind relatia dintre investitiile straine si transferul de tehnologie [17]. În formarea acestei noi teorii, chiar tehnologia ar trebui reconsiderata, dupa cum se preciza, cu multi ani în urma, respectiv, termenul de transfer al tehnologiei ar trebui rgândit, deoarece acesta apare, mai degraba, a fi un “eufemism“, atât timp cât el se refera la “ceva“ care poate fi vândut  si, deci, este o marfa care participa la circuitul economic [18, 19].
Revenind la studiul privind transferul de tehnologie al companiilor japoneze [14], este  util de a evidentia metodele folosite. În acest studiu s-au analizat producatorii majori de televizoare color si camere TV, care si au amplasat companii de asamblare în Asia de Est. Criteriul de analiza efectuata asupra acestor producatori a fost nivelul transferului de tehnologie si cel al inovarii. În primul rând, s-au examinat diverse componente majore din structura televizoarelor color si a camerelor TV, în conexiune cu sursele de livrare. Pe baza acestei examinari s-a estimat ce tehnologie a fost transferata si unde. Aceasta metoda clarifica situatiile contextuale dintre transferul de tehnologie intrafirma si interfirme.
În al doilea rând, s-a considerat efectul determinat de progresul tehnologic asupra transferului de tehnologie. A fost investigat, de asemenea, procesul inovativ la fabricarea camerelor TV. S-a realizat o analiza calitativa privind efectul fiecarui avans tehnologic, care a aparut în productia televizoarelor color si a camerelor TV, efect care s-a manifestat asupra transferului de tehnologie. Rezultatele si concluziile acestui studiu sunt urmatoarele :
1) În cazul televizoarelor color, transferul de tehnologie din Japonia în Asia de Est a progresat prin investitiile directe ale firmelor japoneze. Exista o diferentiere, pe componente, a gradului de transfer  tehnologic. În cazul camerelor TV, progresul transferului de tehnologie a fost mai lent, decât în cel al televizoarelor color. În plus, transferul de tehnologie poate fi divizat în transferul de tehnologie în interiorul firmei (intrafirma) si în transferul de tehnologie în afara firmei (interfirme). Din acesta perspectiva, al doilea tip de transferul de tehnologie a fost, practic, neglijabil.
2) Procurarea pieselor si componentelor se realizeaza prin reteaua producatorilor majori japonezi din tara de origine si din Asia de Est. Acest fenomen este explicat prin faptul ca exista limite structurale în dezvoltarea tehnologica, care creaza un handicap Asiei de Est în directia dezvoltarii tehnologiei de productie a componentelor si a realizarii lor prin productia autohtona.
3) Progresul tehnologic a aparut în paralel cu expansiunea productiei externalizate, aceasta actionând asupra promovarii transferul de tehnologie. S- a observat ca o tehnologie poate fi încorporata într-o piesa, componenta, într-o masina sau într-un subansamblu de echipament si ca aceasta poate circula. Asia de Est s-a adaptat bine acestei circulatii. Circuitele integrate din aplicatiile electronice sunt un exemplu. În acest caz, tehnologia de vârf este folosita într-o “cutie neagra“ si, drept efect, tehnologia actuala devine mai dificil de transferat.
Rezultatele acestui studiu scot în evidenta si alte problematici, mult mai generale, care pot constitui subiect de analiza. Zonele din care firmele japoneze ce opereaza în Asia de Est se aprovizioneaza s-au diversificat. Tehnologia de productie a componentelor electronice a avansat în mod remarcabil. În cazul tarilor din Asia de Est, pentru a întelege mai bine transferul de tehnologii, ceea ce trebuie analizat nu este produsul final, ci productia componentelor principale. Pe linia acestei cooperari, Japonia si tarile din Asia de Est au strânse relatii tehnologice si economice.
De asemenea, multe tari arata un interes deosebit pentru stiinta si tehnologia japoneza, solicitând transferuri tehnologice, pentru ridicarea propriilor nivele tehnologice. Dar perceptia transferului de tehnologie difera considerabil între Japonia si tarile din Asia de Est. În Japonia, în general, se gândeste ca cresterea investitiilor directe în strainatate de catre sectorul privat a contribuit la dezvoltarea tarilor “recipient“. Se crede ca, prin constructia de fabrici, angajarea muncitorilor autohtoni, asigurarea educatiei si instructiei, firmele japoneze au marit, prin investitiile lor productivitatea în tarile “recipient“.
Pe de alta parte, exista atitudini în tarile “recipient“ care exprima ideea ca transferul tehnologic al firmelor japoneze este iadecvat si ca acesta trebuie sa transfere ocupatii cu tehnicitate mai ridicata si munca pentru muncitorii locali, în scopul avansului tehnologic al tarilor în curs de dezvoltare. Astfel, transferul de tehnologii a devenit o problema politica. O astfel de discutie nu poate avea loc fara o clara întelegere a starii transferului de tehnologie.
Unul dintre motive este acela ca termenul de  ”transfer de tehnologie” este abstract si dificil de înteles [14]. Teoria « tehnologiei compatibile » sugereaza sa transfere acea tehnologie cu care tarile în curs de dezvoltare sa înceapa avansul lor tehnologic. Aceasta teorie se bazeaza pe ideea ca aceste tari se confrunta cu o gama larga de probleme în procesul asimilarii tehnologiei. Respectiva  teorie a fost inspirata de succesivele esecuri la introducerea fabricilor în tarile în curs de dezvoltare, de catre tarile dezvoltate, între anii 1960-1970. Teoria « tehnologiei compatibile » stipuleaza ca forma cea mai buna a tehnologiei pe care tarile dezvoltate o pot transfera în tarile în curs de dezvoltare este aceea pe care expertii tehnici locali o pot administra.
Relatiile interactive dintre schimbarea tehnologica, patrimoniul cultural, inovatiile institutionale si dezvoltarea economica pot fi studiate pentru a gasi cauzele succesului în tarile care au avut experienta dezvoltarii si a transferului de tehnologii. Asemenea exemple de succes sunt reprezentate de complexele transformari socio-tehnologice ale dezvoltarii SUA, Japoniei si Suediei si sunt analizate, pe larg, de Ake Anderson, Lakshmanan T.R. si Wei-Bin Zhang- un grup de cercetatori de la Institutul de Studiu al Viitorului (Suedia) si de la Centrul de Studii Energetice si de Mediu (SUA) [20].
Inspirate de succesul unor tari ca SUA, Japonia sau Suedia, multe tari în curs de dezvoltare au încercat, în ultimele patru decenii, experienta transferului de tehnologii moderne.
Experienta unor tari ( Coreea de Sud, Taiwan, Singapore etc. ), unde exista nivele moderate sau ridicate de redresare tehnologica si rate înalte de crestere economica, confirma cât de complex este procesul modernizarii prin transfer tehnologic, chiar în conditiile  în care aceste tari s-au bucurat de un sprijin special.
Problemele cu care s-au confruntat aceste tari, prin angajarea în experimentul dezvoltarii prin transfer de tehnologie au fost, în principiu, urmatoarele :
● definirea elementelor dezvoltarii de succes bazate pe transfer de tehnologie ;
● conditiile de introducere a tehnologiilor transferate, astfel încât sa se asigure o crestere economica substantiala ;
● procesele ce se pun în miscare la transferul de tehnologii si/sau modificarea acestora în concordanta cu disponibilitatile locale de aprovizionare, cu preturile si contextul social local ;
● inovatiile care pot aparea în cursul transferului  tehnologic ;
● modul de motivare a succesului si a modernizarii fortei de munca, a antreprenorilor si a populatiei ;
● influenta traditiei asupra duratei, vitezei si calitatii transferului de tehnologie ;
În cazul tarilor din Asia de Est, acestea au extins rapid industriile lor de asamblare, prin intermediul organizatiilor de transfer de tehnologic. De asemenea, s-a determinat o tendinta a acestor tari de a-si dezvolta propriile industrii, prin asociere cu firme din Japonia si SUA. Mai târziu, unele din aceste tari au acordat un rol crescut dezvoltarii propriilor tehnologii, ceea ce a contribuit la aparitia organizatiilor de transfer tehnologic, care au jucat un rol important în consolidarea industriilor autohtone.

1.2.3. Sistemul National Inovativ.
1.2.3.1. Consideratii generale

Conform articolului 1 al Conventiei semnate la Paris la 1 decembrie 1960, Organizatia pentru Cooperare Economica si Dezvoltare (Organization for Economic Cooperation and Development – OECD) promoveaza politici destinate:
- sa asigure cea mai înalta crestere economica durabila, locuri de munca si un standard de viata ridicat, în conditiile stabilitatii financiare, contribuind, astfel, la dezvoltarea economiei mondiale;
- sa contribuie la cresterea expansiunii economice a membrilor si a nonmembrilor, în procesul dezvoltarii economice;
- sa contribuie la expansiunea comertului international pe o baza multilaterala si nediscriminatorie, în concordanta cu obligatiile internationale.
Pentru îndeplinirea acestor obiective politice,  guvernele tarile OECD au aplicat o serie de masuri care au avut ca efect crearea unor Sisteme Nationale Inovative (SNI). Studiul acestor SNI poate conduce la observatii utile si la concluzii cu privire la cauzelecare au determinat performantele inovative si economice ale tarilor OECD. O întelegere mai profunda a SNI poate ajuta decizia politica în activitatea sa de a mari performanta inovativa a unei dezirabile economii moderne bazate pe cunoastere.

2.3.2. Definitia Sistemului National Inovativ

1.2.3.3. Implicatiile politice ale conceptului de Sistem National Inovativ.

Majoritatea interventiilor guvernamentale în zona tehnologiei au fost directionate catre corectarea caderilor de piata sau a tendintei sectorului privat de a subfinanta dezvoltarea tehnologica. În interesul maximizarii beneficiilor publice, politicile stiintei si tehnologiei au fost orientate spre stimularea si sustinerea cheltuielilor de CDI ale industriei, prin instrumente fiscale, cum sunt subventiile si facilitatile de impozitare a veniturilor. În schimb, conceptul SNI directioneaza decizia politica catre gestionarea posibilelor caderi de sistem, care ar putea impieta performanta inovativa a industriei. Lipsa interactiunilor dintre actorii sistemului, discordantele dintre cercetarea fundamentala si cercetarea aplicativa, proasta functionare a organizatiilor de transfer tehnologic, deficientele de informare si de absorbtie a rezultatelor cercetarii pot conduce la o scadere a performantei inovative a unei tari.
Din perspectiva conceptului SNI, noi tipuri de politici sunt necesare prevenirii si/sau corectarii caderilor sistemice si în mod special, directionarii catre dezvoltarea retelelor si îmbunatatirea capacitatii de absorbtie a firmelor. Asemenea politici pun accentul pe activitati asociate de cercetare ( “Joint research” ) si pe alte cooperari tehnice dintre întreprinderi si institutii din sectorul public. Schemele pentru promovarea cercetarii în tehnologie avansata, în parteneriat cu guvernul, sunt deosebit de valoroase, în acest context. Aceste politici acorda importanta nivelelor înalte de cobrevetare, co publicare si de mobilitate a personalului si implementeaza reguli ale proprietatii intelectuale, aplica masuri specifice pe piata muncii si promoveaza programe pentru facilitarea continua a unor asemenea cooperari. Aceste politici recunosc importanta fluxului informal al cunoasterii si a accesului la retelele tehnologice. De aceea, sunt implementate infrastructuri si politici de sustinere a tehnologiei informatiei [22]. Asemenea politici percep valoarea încurajarii dezvoltarii fasciculelor inovative si pe cea a strânsei relatii producator – utilizator printre firme si, pe aceasta viziune, stabilesc cadrul potrivit politicii competitiei. În general, aceste politici urmaresc augmentarea retelelor inovative si sa proiecteze fluxuri, legaturi, si parteneriate în cea mai eficienta maniera.
Întarirea capacitatii inovative a firmelor este o alta prioritate politica. În conformitate cu conceptul sistemelor inovative, aceasta înseamna îmbunatatirea capacitatii întreprinderii de a accesa reteaua potrivita, de a gasi si identifica tehnologii si informatii relevante si de a adapta aceasta cunoastere propriilor nevoi. Aceste politici se concentreaza nu numai pe cresterea capacitatii firmelor individuale, ci si pe întarirea retelelor si a performantelor inovative a fasciculelor de firme si sectoare.
Rezumând, se poate admite ca procesele “soft”, ca inovarea si învatarea, sunt cele ce conduc la strapungerea competitivitatii economice, fie ca acestea se situeaza la nivelul firmei, fie la nivelul unei natiuni. În acest sens, la modul cel mai general, profesorul Ron Johnston, directorul executiv al Centrului Australian pentru Inovare si Competitivitate Internationala, în [23] , scria: “…Sistemele inovative sunt, astazi, recunoscute ca fiind inima dezvoltarii economice si ca acestea determina competitivitatea tehnologica a natiunilor. Aceste sisteme sunt construite pe combinatii nationale ale unor factori ca organizarea industriala, capacitatea de cercetare, calificarea profesionala  si resursele financiare, toti acestia fiind puternic influentati de caracteristici nationale”.

1.2.4. Capitalul de risc-resursa pentru finantarea cercetarii / dezvoltarii.
1.2.4.1. Definitii ale capitalului de risc.

Originea capitalului de risc se afla în organizarea expeditiilor spaniole si portugheze din secolele XV si XVI. La acea epoca, navigatorii antreprenori si aventuriei nu posedau decât arta navigatiei si îndemânarea echipajului. De aceea, acestia îsi gaseau “sponsori” (capitalisti aventurieri) pentru finantarea expeditiilor destinate sa aduca bogatii din Lumea noua. Ideea de baza a finantarii acestor expeditii s-a mentinut si în întelegerea capitalului de risc modern, cu deosebirea ca pericolele sunt mai mici, iar antreprenorii nu risca în aventura industriala mai mult decât le permite realitatea. Succesul companiilor stabilite în regiunea Bostonului sau în Silicon Valley (SUA) în anii 1970/1980 a aratat ca industria era într-o tendinta evolutiva, ca micile companii puteau crea bogatii si ca finantarea trebuia sa urmeze sau chiar sa preceada aceasta evolutie.
Capitalul de risc, ca terminologie, este traducerea defectuoasa a termenului american de “venture capital” [24]. Aceeasi terminologie este folosita si în literatura franceza de specialitate, respectiv “Le capital-risque”, fara a exista vreo explicatie cum aventura (“Venture”) s-a transformat în “risc”.Pierre Battini a propus urmatoarea definitie a capitalului de risc: “Capitalul de risc este o sursa speciala de finantare oferita firmelor necotate la bursa, care sunt noi sau care prezinta o dezvoltare importanta” [24]. Capitalul de risc este o sursa speciala de finantare, datorita urmatoarelor caracteristici importante:
- aceasta sursa de finantare se afla în afara circuitului bancar traditional;
- metoda decizionala a acestor finantisti este originala, în sensul ca aceasta nu se structureaza pe criteriile traditionale ale posesorilor de creante;
- actionarii- purtatori ai capitalului de risc se comporta ca atare si nu ca simpli   spectatori.
Într-o exprimare simplificata, capitalul de risc este un aport de fonduri proprii, efectuat de institutii care se implica, mai mult sau mai putin, în functionarea firmei, cu scopul de a obtine un profit din revânzarea titlurilor ce le detin. Acest scop explica orientarea catre dosare de afaceri viabile, care pot demonstra o dezvoltare compatibila cu speranta de profit. Spre deosebire de bancherul clasic, care solicita garantii patrimoniale, investitorul de capital de risc apare, mai degraba, ca un partener, care lucreaza pe un orizont mai îndepartat si, deci, mai incert. Din cele aratate în [25], se mai poate evidentia si alta definitie a capitalului de risc: “Capitalul de risc asigura aport de fonduri pe termen lung, pentru sprijinirea firmelor necotate, în scopul cresterii si dezvoltarii acestora”. Capitalul de risc se investeste unei parti din companie (actiuni sau alte titluri) si, drept urmare, profitul investitorilor este dependent de cresterea si de profitabilitatea afacerii.

1.2.4.2. Clasificarea capitalurilor de risc si a investitorilor.

Dupa etapa din existenta unei companii, în care intervine capitalul de risc [24], acesta poate fi:
▪ capital de înfiintare: finantarea formarii întreprinderilor în primi ani de existenta;
▪ capital de dezvoltare: participarea la capitalul societatilor existente, care au potential de dezvoltare;
▪ capital de transmitere: destinat opertiunilor de transmitere a puterii, în cadrul societatii, catre asociatii cei mai motivati sau catre o echipa de manageri;
Criteriile dupa care se pot stabili tipurile de investitori în capitalul de risc sunt [24, 25] :
a) Statutul juridic si fiscal:
- societate de capital de risc (SCR)
- societate financiara de inovare (SFI);
- fonduri comune de plasament cu risc (FCPR)
b) Specializarea pe tipuri de investitii: de regula, investitorii în capital de risc se specializeaza pe un tip de interventie (capital de înfiintare, capital de dezvoltare, fara a exclude o diversificare prudenta.
c) Specializarea pe sectoare: aproape o treime dintre investitori prezinta o specializare sectoriala, determinata de perspectivele  concrete de valorificare a unei expertize specifice. Specializarea sectoriala poate fi în domenii ca informatica, biotehnologia, sanatatea etc.
d) Dimensiunea regionala: pot exista trei categorii de investitori cu vocatie regionala, respectiv, aceia care au, în primul rând, o functie economica, aceia care înlocuiesc integral capitalul de risc profesional  independent si structurile create de institutiile financiare regionale.
e) Originea fondurilor organizatiilor de capital de risc: pot exista patru categorii de fondatori ai organizatiilor de capital de risc si anume:
• puterile publice sau colectivitatile locale;
• grupurile industriale;
• grupurile bancare sau alte institutii financiare;
• echipe independente.
Aceasta clasificare a investitiilor este utila ofertantilor de proiecte, în scopul optimizarii alegerii unui partener financiar compatibil. Finantarea prin capitalul de risc este o asociere, pe termen mediu, între o echipa de manageri si o echipa de finantisti. Initierea si realizarea unei asemenea asocieri presupun urmatoarele etape:
• contactul preliminar;
• alegerea instrumentelor financiare;
• parteneriatul activ;
• iesirea investitorului financiar.

1.3. Modelul matematic al procesului de diseminare inovativ – antreprenoriala.
1.3.1. Consideratii teoretice generale

Diferiti cercetatori în domeniul diseminarii inovatiei au propus modele de substitutie tehnologica (MST), în scopul studierii aspectelor de dependenta temporala ale procesului de diseminare a inovatiei.
În întelesul acestor cercetatori [27], prin proces de diseminare a inovatiei (PDI) se defineste procesul prin care o inovatie tehnologica sau un produs tehnologic nou este comunicat prin anumite canale în timp (si posibil în spatiu) printre membrii unui sistem social. Aceste modele au gasit o larga utilizare în studiul dinamicilor inovative din industrie, medicina, energetica, telecomunicatii si agricultura. Asemenea modele au fost, dupa [27], furnizate de Floyd, Bass, Fisher-Pry, Sharif-Kabir, Easingwood, Kumar si altii.
Toate aceste modele MTS au forma generala :
   (1)
în care: - proportia adoptatorilor potentiali care au adoptat inovatia pâna la durata t.
Functia  (f) are urmatoarele proprietati :
- (f) este o functie continua în intervalul
- , în intervalul         când f  > f ^* ;

    când f < f ^*    f₀  < f ^* <1, unde  f₀ este valoarea lui f  la momentul t = 0; - solutia ecuatiei (1) da o curba f-t convexa, când f₀  < f < f ^*, care are un punct de inflexiune la f = f ^*  si o curba concava când f ^* < f < 1;

- curba f-t are forma de “ S” si are o asimptota la f = 1;

-
Variatele modele MTS difera între ele, în principal, pe baza a trei caracteristici importante :
- numarul parametrilor si domeniul valorilor ;
- comportarea simetrica sau asimetrica în raport de punctul de inflexiune;
- localizarea punctului de inflexiune.
Modelul Bass [28] propune pentru ecuatia (1) sub forma :
                     , ,     (2)
în care: p/q reprezinta rolul relativ al inovatorilor si imitatorilor sau rolul influentelor externe ori interne.
Parametrul c este introdus pentru corectia scalei de timp utilizate, valorile acestuia variind functie de perioada de prognoza si analiza.
Punctul de inflexiune a curbei apare când :

Astfel pentru fiecare curba a acestui model, . Egalitatea conduce la modelul Fisher-Pry [[25], respectiv :

De asemenea, pentru modelul Sharif-Kabir [30] exista ecuatia :
    ,       (5)
În acest caz:            ecuatia coincide cu cea a modelului Floyd [31] :
    (6)
Desi exista multe asemenea modele ale difuziei inovatiei, multe dintre acestea nu pot functiona optim în anumite cazuri [27]. Un asemenea caz este cel al sistemului în tranzitie care, conform precizarilor facute de Andersson [32], se afla sub influenta a doua categorii de factori :
- factori cu impact puternic;
- factori cu impact slab.
Cele trei sisteme de activitate umana [32] organizeaza activitatile în cadrul unor domenii corelate functional : în timp ce sistemele economice (figura 10) sunt asociate cu producerea si utilizarea bunastarii, sistemele sociale si politice sunt focalizate pe institutii si pe controlul structurilor în societate.
Sistemele culturale au ca scop creatia, întretinerea si schimbarea semnificatiilor si sensurilor sau a valorilor în societate.

  Factori cu impact puternic
  Factori cu impact slab

Fig. 10 – Sisteme de activitate umana.

Fiecare dintre aceste sisteme este caracterizat prin structura si comportament, de cadru si de actiuni. Limita acestor sisteme nu este una de tipul “învelisului membranar”, câ  mai degraba, de tipul constructiei comportamentale, care constrânge comportarea sistemelor componente în sensul actiunii corespondente scopului sistemului. Daca elementele unui sistem economic, social sau cultural pot fi organizate în diferite seturi “compozite” sau comportamentale, prin diferite conditii la limita (de exemplu, diverse preferinte culturale sau structuri de institutii sociale etc.), în schimb, nu se poate reprezenta o singura configuratie a sistemelor umane pentru diferite tari.
Tehnologia si infrastructura creeaza sisteme de dezvoltare ale mai multor entitati diferentiate socio-economic si cultural. Tehnologia este noua cunoastere instrumentala pusa în slujba câtorva scopuri: modernizarea produselor, noi procese de productie, inovatii în finante, marketing, afaceri, servicii, institutii si guvernare. Toate aceste inovatii ofera o schimbare potentiala majora în cantitatea si calitatea oportunitatilor economice. Conditia initiala pentru a capta acest potential este crearea a noi infrastructuri materiale, corelata cu restructurarea infrastructurilor nonmateriale.
Asemenea infrastructuri materiale sau nonmateriale, aflate la anumite nivele critice, ajuta la efectuarea conversiei de la un regim economic la altul<  (figura 11).

Fig. 11- Conversia regimurilor economice.

Dupa o rata considerabila a cresterii variabilelor (lente) de infrastructura, regimul ramâne stabil, dupa care, la un punct critic, vireaza , non –linear si haotic, catre tranzitia la noul regim.
Figura 12 prezinta câteva notiuni privind raspunsuri sinergetice. În anumite puncte, mici schimbari în stimuli sau instrument (infrastructura) conduc la reactii ample ale efectelor.
Stimuli – instrumentul schimbarii

Dezvoltarea de succes necesita identificarea acelor oportunitati sinergetice continute în acele niveluri, combinatii de variabile lente (cum sunt infrastructurile) si coordonarea sinergetica a variabilelor rapide. Este de subliniat ideea ca prezinta interes nivelurile si combinarea variabilelor, daca schimbarea de regim apare asociata cu domeniile infrastructurilor materiale si nonmateriale care, împreuna, schimba contextul oportunitatilor economice.
În general, privind istoria dezvoltarii de succes ca o înregistrare a învatarii sociale, se poate concluziona ca dezvoltarea pe termen lung cuprinde formarea sau proiectarea comportamentala a mediului dorit (mai mult decât mediul traditional reactiv ghidat de comportamentul sistemului social). Întelegerea si crearea unei noi sinergii si coordonarea sinergetica a sistemelor complexe este un proces al învatarii experimentale evolutioniste si sociale. Intense dezbateri, privind dinamici economice, se refera la reglarea vitezelor variabilelor. Se pot clarifica diversele sisteme economice (Keynesian) neoclasic, Schumpeterian, Marxist) în functie de reglarea vitezelor variabilelor ca preturile, capitalul, resursele, instiututiile, cunoasterea, inovatia si creativitatea.
Se poate considera un sistem economic dinamic descris de ecuatia :

    - parametru de clasificarea a reglarii vitezei variabilelor;

   - variabile care descriu starea sistemului dinamic. Aceste variabile pot fi   parametri reali ca intrari/iesiri (banii, preturile, dobânzi etc.). Functia descrie relatiile interactive dintre variabile. Daca se introduc factori exogeni în sistem, poate fi scrisa
Se introduce parametru de viteza s, pentru a distinge diferentele de viteza ale diferitelor variabile, cum sunt conditiile geografice, idealurile, institutiile, care se pot schimba lent. Sunt alte variabile, precum alegerea bunurilor de consum, care se schimba foarte rapid. Evident, viteza de schimbare a unei variabile este dependenta, de exemplu, de zestrea culturala. Totusi, pe termen lung reglarea vitezelor depinde de variabile endogene. De exemplu, chinezii s-au adaptat istoric la cultura occidentala cu o viteza mult mai mica decât japonezii, cel putin în ultimele doua secole.